Din punct de vedere politic şi administrativ, blocul etnic românesc era divizat. Românii din Banat şi din comitatele de vest, aparţineau Ungariei şi beneficiau de un statut politic şi confesional diferit de cel al românilor din Principatul Transilvaniei. Din punct de vedere bisericesc, românii ortodocşi se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Karlowitz, iar românii greco-catolici se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopului primat al Ungariei. În plan ideologic generaţia paşoptistă a fuzionat într-o concepţie organică şi pragmatică, liberalismul şi naţionalismul, legitimând dreptul de existenţă politică al naţiunii române în numele ideilor democratice, triumfătoare în Europa.
Exersat mai ales pe teren cultural şi confesional, până la 1848, militantismul politic românesc din timpul revoluţiei se desfăşoară în paralel cu mişcările ţărăneşti, care între răscoala lui Horea (1784) şi mişcarea de la 1848, s-au politizat, asociindu-şi şi o componentă naţională. Astfel, în desfăşurarea revoluţiei române din Transilvania şi Banat s-au individualizat distinct două planuri, ilustrând două tipuri specifice de comportament: cel ţărănesc, tradiţional şi cel liberal-democratic al elitei intelectuale şi burgheziei.
Integrarea ţăranilor în mişcarea paşoptistă s-a realizat potrivit mentalităţii tradiţionale ţărăneşti, în formele specifice răscoalelor medievale, manifestându-se local, atomizat. Manifestarea revoluţionară a ţăranilor a precedat-o pe cea a elitelor, desfăşurându-se în prelungirea mişcărilor, ce au bulversat principatul în 1846. Mişcarea s-a intensificat şi sub influenţa împotrivirii nobilimii transilvănene în faţa legislaţiei maghiare din 6/18 mart. 1848, care desfiinţa iobăgia. Această împotrivire a declanşat o serie de răscoale care începând mai întâi în vestul principatului s-au răspândit cuprinzând întreaga provincie. În acelaşi timp, alături de revendicările cu caracter social, mişcările dezvoltă şi o componentă politică ce avea să se precizeze în intervalul martie-mai 1848.
În al doilea plan al revoluţiei române s-a manifestat elita burgheză, ecleziastică şi intelectualitatea care în primele luni ale evenimentelor a prelungit tradiţia legalistă petiţionară din perioada anterioară. Manifestările elitei din luna martie şi începutul lunii aprilie sub impresia revoluţiei din oraşele imperiului, au fost lipsite de unitate, oscilante sau chiar contradictorii, în absenţa unui centru de conducere a acţiunilor. Astfel, se poate spune că izbucnirea revoluţiei austriece a surprins mişcarea politică românească neorganizată, divizată, ca urmare a conflictului dintre generaţia politică laică şi ierarhia ecleziastică.
La început revoluţionarii români au fost alături de cei austrieci şi de pregătirile maghiare, exprimându-se şi ei pentru drepturi şi libertăţi civile, federalizarea imperiului, dar revoluţia maghiară, condusă de Lajos Kossuth şi începută la 3/15 mart. 1848, urmărea reconstituirea regatului Ungariei, în care să existe o naţiune unică într-un stat indivizibil. La 6/18 mart. 1848, au fost adoptate legile revoluţiei care introduceau o serie de libertăţi democratice şi transformări structurale (desfiinţarea servituţiilor feudale şi trecerea sesiilor urbariale în proprietatea deplină a foştilor iobagi), dar aveau extrem de grave limite în problema naţională. Dieta de la Pozsony a hotărât anexarea Transilvaniei şi a Partium-ului la Ungaria, împotriva voinţei naţiunii române. Uniunea trebuia să fie votată de Dieta de la Cluj, formată din reprezentanţii aristocraţiei maghiare (care considerau alipirea Transilvaniei la Ungaria drept principala problemă a revoluţiei). Confruntându-se cu trei revoluţii deodată împăratul Austriei, Ferdinand a sancţionat legile dietei maghiare de la Pozsony (30 mart./11 apr. 1848) acestea urmând a fi aplicate şi în Banat şi Crişana, dar nu în Transilvania, unde împotrivirea magnaţilor unguri nu a permis aplicarea legilor şi asupra populaţiei române.
Faţă de hotărârea revoluţiei maghiare de a anexa Transilvania la Ungaria, se impunea din partea românilor un program concret. Primele acţiuni încep să exprime o conduită conformă intereselor naţiunii române, dar rămân în cadrul legalităţii prin memorii şi petiţii elaborate pe plan local, în diferite centre fără o coordonare prealabilă. În acest sens se înscriu documentele redactate de Eftimie Murgu la Pesta şi cele ale lui Avram Iancu şi Al. Papiu-Ilarian la Târgu-Mureş. Simion Bărnuţiu a publicat Provocaţiune, la 24 mart. 1848, act care preciza poziţia românilor faţă de programul revoluţiei maghiare, trasând principalele obiective naţionale: respingerea categorică a anexării la Ungaria, recunoaşterea românilor ca naţiune politică şi desfiinţarea iobăgiei. O întrunire a avut loc la Cluj, unde intelectualii români au cerut drepturi pentru naţiunea lor. Cererile lor au fost incluse într-un memoriu înaintat Dietei transilvănene. Respins memoriul a constituit prima platformă-program a revoluţiei române din Transilvania. La acestea se adaugă mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni, Banat şi Braşov, amplificate de refuzul de a aplica legile liberale ale Dietei de la Pozsony. Ca urmare, în apr. 1848, guvernatorul Teleki a trecut la măsuri dure împotriva românilor şi a conducătorilor lor. Au început represiunile, stările de asediu, tribunalele speciale. Se punea practic problema supravieţuirii naţiunii române în Transilvania.
În contextul noilor evenimente au loc şi primele încercări de a stabili o conduită română distinctă faţă de restul revoluţiilor din imperiu, o tactică şi un program unitar, în cadrul unor diverse întruniri. De exemplu, la 26 apr./8 mai 1848, conducătorii revoluţiei române s-au adunat la Sibiu, prilej cu care a fost definitivat şi un proiect de program redactat de S. Bărnuţiu. În principal participanţii cereau recunoaşterea politică a naţiunii române, refuzau anexarea şi depunerea jurământului faţă de Ungaria. În acelaşi timp, de la începutul lunii aprilie se cristalizează o nouă tendinţă în cercurile politice româneşti: abandonarea consfătuirilor restrânse a minorităţii intelectuale, în favoarea unor adunări populare mai largi, care să testeze atitudinea maselor faţă de revendicările româneşti. În acest context are loc, la 18/30 apr. 1848, la Blaj, o primă adunare politică a românilor (Adunarea din Duminica Tomii). Întrunită, în pofida interdicţiilor autorităţilor, şi dejucând manevrele acestora, care au încercat să-i scindeze pe români, aprobând două adunări concepute pe baze confesionale. Adunarea, unică, indiferentă de confesiune, realizând astfel unitatea în mişcarea românească, a avut două mari obiective: a pregătit marea adunare din mai şi a testat atitudinea poporului faţă de programul elitei.
Cu o zi înainte de marea adunare, conducătorii revoluţiei s-au întâlnit, la 2/14 mai 1848, în catedrala Blajului, pentru a definitiva programul. Linia politică a fost prezentată de S. Bărnuţiu, care a rostit un discurs, în care a prezentat un istoric al relaţiilor româno-maghiare şi în care a prezentat teza potrivit căreia: „Ardealul este proprietatea adevărată a naţiunii române”. Aceasta a fost argumentată în temeiul dreptului istoric şi al majorităţii ce o reprezentau românii, reclamând organizarea naţională şi crearea propriilor instituţii politice, culturale, bisericeşti şi juridice. A mai subliniat voinţa de unire a poporului român de pe tot cuprinsul vechii Dacii. De asemenea, a prezentat condiţiile grele ale iobagilor români din Transilvania.
Pe platoul din faţa catedralei s-au adunat, în intervalul 3/15-5/17 mai 1848, peste 40 000 de oameni. Numeroase discursuri însufleţite, ordine şi disciplină desăvârşite. S. Bărnuţiu a prezentat cele 4 puncte ale programului:
1. independenţa naţiunii române,
2. adoptarea denumirii de Câmpia Libertăţii,
3. credinţă în împărat,
4. depunerea jurământului,
Marea Adunare de la Blaj a consacrat organizarea politică a românilor şi fuzionarea celor două planuri, care până acum evoluaseră distinct, cel ţărănesc şi cel elitar (dovada o reprezintă mişcările ţărăneşti ulterioare adunării care asociază dezideratelor sociale o tot mai pronunţată notă politică şi naţională). Tot această Adunare a sistematizat în Petiţia Naţională, toate dezideratele româneşti, pe baza unei concepţii democratice despre stat şi societate, în care se găsesc principiile liberale ale constituţionalismului şi ale democraţiei sociale. Act programatic fundamental al revoluţiei româneşti şi al mişcării naţionale româneşti transilvănene, pentru întreg sec. 19, expus de August Treboniu Laurian, în 16 puncte, acesta a pretins independenţa naţiunii române şi participarea sa la viaţa politică a principatului prin:
Dreptul de folosire a limbii române în administraţie, justiţie şi şcoală;
Dreptul de reprezentare proporţională în Dietă, justiţie, administraţie şi armată;
Emanciparea Bisericii Ortodoxe de sub tutela Mitropoliei sârbeşti şi egalitatea între confesiuni;
Înfiinţarea unei gărzi naţionale româneşti;
Adunare naţională anuală;
Desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor, fără despăgubiri;
Libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea vămilor interne şi a breslelor;
Învăţământ de toate gradele în limba română, universitate româneasc;
Dreptul la întrunire, libertatea cuvântului, a presei, desfiinţarea cenzurii;
Impozite proporţionale cu veniturile;
Nouă constituţie a principatului Transilvaniei;
Amânarea discutării în Dietă a „unirii” până la convocarea unei adunări în care românii să fie reprezentaţi proporţional
Spre deosebire de Supllex Libellus Valachorum, care prevedea încadrarea românilor în constituţionalismul transilvănean, Petiţia revendica egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni conlocuitoare, precum şi asumarea suveranităţii în teritoriul ei naţional, prin organizarea unei puteri proprii, preliminând autodeterminarea naţiunii române. Armonizarea dezideratelor politice şi sociale pe fundalul unei concepţii în care se regăsesc încorporate drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, principiile constituţionalismului modern, integrează documentul de la Blaj în seria actelor revoluţionare democratice, europene şi naţionale.
Adunarea de la Blaj a continuat linia legalistă, compromisul realizat între Viena şi Pesta, precum şi sugestiile primite de la Bucureşti, au determinat pe liderii politici din Transilvania, să menţină formula petiţiilor către împărat şi Dietă, pentru a obţine o recunoaştere a dezideratelor formulate în Petiţia Naţională. În acest sens s-au organizat două delegaţii. Prima, prezidată de episcopul ortodox, Andrei Şaguna, trebuia să ducă la Viena „petiţia către împăratul Austriei”. A doua delegaţie, condusă de episcopul unit Ioan Lemeni, urma să înmâneze petiţia Dietei transilvane de la Cluj.Chiar dacă a menţinut calea legală, Petiţia Naţională promova răsturnarea constituţionalismului medieval, venind în întâmpinarea constituţiei austriece care susţinea egalitatea în drepturi a tuturor naţiunilor din imperiu. În acelaşi timp s-au cristalizat şi cele două instituţii ale sistemului politic românesc: Adunarea Naţională şi Comitetul Naţional, care prefigurau un început de organizare naţională a naţiunii şi implicit a revoluţiei. Cu sediul la Sibiu, Comitetul Naţional, era un organ executiv,format din 25 de membrii şi prezidat de Andrei Şaguna. Acesta avea rolul de a supraveghea aplicarea programului.
Cu toate acestea, la 17/29 mai 1848, Dieta de la Cluj, nesocotind cererile adunării de la Blaj, a votat încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Uniunea a fost sancţionată, la 29 mai/10 iun. 1848, de către împăratul Ferdinand I al Austriei. Acest act nu putea duce decât la agravarea raporturilor dintre revoluţionarii români şi cei maghiari. În primul rând sancţionarea uniunii a transferat luarea oricărei decizii în chestiunea românească guvernului de la Pesta, iar în al doilea rând a consacrat eşecul căii legaliste, încrederea în această tactică începând să se clatine,pe fondul nemulţumirilor ţăranilor şi represaliilor maghiare la care a fost supusă populaţia românească.
Într-adevăr gărzile naţionale ungare au dezlănţuit teroarea împotriva conducătorilor revoluţiei româneşti. Un corp expediţionar maghiar condus de Lajos Csany a înaintat împotriva românilor. Regimul de teroare al autorităţilor a provocat masacre, precum cel de la Mihalţ, sau represiuni sângeroase ca cele de la Arad, Oradea, Bihor şi Făgăraş. Tensiunile au crescut şi ca urmare se formează un curent favorabil înarmării şi trecerii la insurecţie, fapt pentru care uniunea nu a putut să înainteze.
În tot acest răstimp Curtea de la Viena menţine o stare de confuzie, manfestându-se în Transilvania o dualitate a puterii: puterea politică reprezentată de Guberniu, era în mâna nobililor maghiari liberali, care gravitau în jurul revoluţiei, respectiv a guvernului de la Pesta. Aceasta era în opoziţie cu autorităţile militare, reprezentate de Comitetul Militar, care au rămas favorabile dinastiei. Colaborarea dintre autorităţile politice şi cele militare încep, astfel, să se deterioreze şi apar semne de ruptură, reflectând stadiul relaţiilor dintre Viena şi Pesta. Acestea însă se înrăutăţesc, în condiţiile modificării raportului de forţe în imperiu. Degajarea frontului italian, răscoala sârbilor, croaţilor şi românilor împotriva guvernului de la Pesta, rezultă într-o modificare a atitudinii dinastiei faţă de evenimentele din Ungaria, ceea ce duce la eşecul tratativelor dintre reprezentanţii unguri şi oficialităţile austriece. Astfel de la criză raporturile austro-ungare ajung la ruptura totală în toamna anului 1848.
Având în vedere schimbarea relaţiilor austro-ungare, românii încearcă o reconciliere cu maghiarii. Astfel că la îndemnul lui Bălcescu, în vara lui 1848, A. T. Laurian iniţiază tratative cu reprezentanţii guvernului de la Pesta. Încercările au rămas fără rezultat însă, datorită atitudinii refractare şi duşmănoase, poziţiilor obstrucţioniste a cercurilor conducătoare ale revoluţiei maghiare. Ca urmare, românii încep să-şi organizeze rezistenţa, pentru a îndepărta administraţia ungară din Transilvania. În acest sens s-a convocat o nouă adunare la Blaj, la 2/14-16/28 sept. 1848. Această Adunare a reprezentat ultima fază de organizare a revoluţiei ardelene, reafirmând programul din mai 1848, dar cu accente suplimentare de ordin social şi politic, şi cu o notă mai pronunţată de pragmatism. Ca şi cerere expresă, participanţii au cerut recunoaşterea constituţiei austriece în organizarea şi conducerea Transilvaniei, oficializând astfel alianţa cu Curtea de la Viena. Dintre două rele ei au ales Curtea de la Viena, care accepta existenţa lor naţională. Un memoriu, numit Memoriu al poporului român din Transilvania, a fost înaintat Parlamentului Imperial, care cerea unirea tuturor românilor într-o uniune de popoare libere, sub conducerea Austriei.
A treia adunare de la Blaj reprezintă, în dezvoltarea revoluţiei române, un moment de turnură. Se preconiza abandonarea tacticii legaliste şi adoptarea soluţiei revoluţionare ca mijloc de transpunere în realitate a programului. Astfel, se marca începutul insurecţiei, înarmării (parte dintre ţăranii participanţi – 60 000 – au venit înarmaţi, ceilalţi s-au înarmat pe parcurs) şi organizării Transilvaniei pe baze naţionale. În acest sens Adunarea şi-a asumat competenţa de ordin general, în timp ce Comitetul Naţional, reorganizat, avea acum rolul executiv, politic şi militar, devenind un adevărat guvern românesc.
S-a trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei pe baze noi. Provincia a fost împărţită în 15 prefecturi, fiecare având, în plan militar, o legiune. Toate aceste unităţi administrative şi militare erau subordonate Comitetului Naţional. Organizarea s-a făcut pe baza principiului separaţiei competenţelor politice şi administrative de cele militare. Cu toate acestea organizarea nu s-a putut efectua pe deplin, datorită începerii războiului civil. Arondarea teritoriilor iniţiale a suferit modificări în funcţie de evoluţia acţiunilor militare. Din cele 15 prefecturi şi legiuni, două nu s-au putut organiza deloc, iar altele nu au avut decât o existenţă efemeră. Cel mai bine au fost organizate prefecturile din S Transilvaniei, din apropierea Sibiului, fiind direct supravegheate de Comitet. Crearea unei noi instituţii, Consiliul de Război, a fluidizat procesul de luare a deciziilor. Acesta fiind format din prefecţi, viceprefecţi şi tribuni, hotăra în privire cu organizarea militară, a mobilizărilor, discuta strategii etc. După retragerea Comitetului Naţional în Ţara Românească, datorită ocupării Sibiului de către armata lui Bem, Consiliul de Război este cel care a preluat întreaga iniţiativă a apărării Transilvaniei. Nici iniţiativele de reconciliere cu maghiarii nu au lipsit, în fruntea acestor noi încercări de apropiere româno-maghiare s-a aflat N. Bălcescu, refugiat din Ţara Românească la Sibiu în toamna lui 1848. Un apel la unirea revoluţiilor maghiară şi română a fost adresat şi de generalul polonez Bem, chemat sa conducă militar pe unguri împotriva habsburgilor. Dar şi de această dată nu s-a ajuns la nici un consens.
Situaţia internaţională se tulbură din nou în momentul în care gen. Puchner făcea publică ruptura dintre guvernele de la Viena şi Pesta (6/18 oct. 1848), declarând ordinea instaurată de revoluţia maghiară ca nelegitimă şi anunţând preluarea puterii în Transilvania în numele împăratului. În acelaşi timp, la Viena are loc o schimbare: Ferdinand, cedează tronul nepotului său, Franz Joseph (1848-1916), un conservator fervent. Ca urmare a acestei situaţii, Comitetul Naţional a trimis un mesaj de conciliere naţiunii maghiare, în care cerea apropierea revoluţiilor. Refuzul fiind clar, la 8/20 oct. 1848, acelaşi Comitet Naţional, publica un manifest prin care justifica poziţia română, declara ruptura cu guvernul şi Dieta ungară, recunoscând numai constituţia austriacă. Comitetul Naţional a fost recunoscut formal de către Comitetul Militar, sub denumirea de Comitet de Pacificaţiune, presupunând o subordonare politică şi militară, ce decurgea de altfel şi din recunoaşterea constituţiei austriece ca lege fundamentală în Principatul Transilvaniei.
În consecinţă la situaţia atât externă, cât şi internă, guvernul de la Pesta începe cucerirea sistematică a Transilvaniei. Astfel că la 13/25 dec. 1848, armata revoluţionară maghiară, condusă de gen. Iosif Bem, a ajuns la Cluj. Până în mart. 1849, armata lui Bem cucerise marea parte a Transilvaniei. Mii de ţărani români au căzut victime represiunii maghiare. Doar zona Munţilor Apuseni, a rămas necucerită. Sub conducerea lui Avram Iancu, au fost respinse toate încercările armatei maghiare de a pătrunde în munţi. Acesta a fost ajutat de prefecţii şi tribunii săi. În aprilie 1849, pierzându-şi speranţele în Curtea de la Viena, Avram Iancu încearcă o apropiere de Kossuth. Tratativele au fost duse în Munţii Apuseni prin Ioan Dragoş (deputatul de Bihor în parlamentul de la Pesta), trimis de Kossuth. Cei doi reuşesc să încheie un armistiţiu, dar detaşamente maghiare conduse de Hatvany au atacat Abrudul, ocupându-l. Prefecţii Petru Dobra şi Ion Buteanu au căzut prizonieri şi au fost ucişi. Moţii au eliberat Abrudul, dar bănuindu-l pe Ioan Dragoş de trădare, l-au executat. Oastea nemeşimii maghiare a lui Hatvany a fost prinsă şi înfrântă între Roşia şi Abrud. Luptele vor fi întrerupte de intrarea trupelor străine în provincie.
Blocul românesc din monarhie a fost divizat din punct de vedere al atitudinii politice. O parte din românii din Banat, Oltenia şi Maramureş au colaborat cu revoluţionarii maghiari, trimiţând deputaţi în Dietă şi sprijinind politic şi militar revoluţia. Românii din Bucovina au avut o conduită total distinctă. Planul dacic vehiculat în câteva rânduri în Moldova şi Muntenia, încă din primăvara lui 1848, mai ales sub forma unui stat românesc în cadrul Imperiului Habsburgic, a rămas în stadiul intenţiilor, datorită înăbuşirii mişcărilor moldo-muntene. Pe fondul dezbaterilor în Parlamentul de la Frankfurt sau Congresului slav de la Praga, pentru federalizarea Austriei pe baze naţionale, în Principatul transilvan se cristalizează ideea unei autonomii româneşti formate din Transilvania, Banat şi Bucovina. Decizia a fost luată în cadrul Adunării de la Sibiu din 16/28 dec. 1848, înlesnită fiind şi de reconsiderarea poziţiei dinastice faţă de români, exprimată prin rescriptul imperial din 10/22 dec. 1848, care recunoştea politic naţiunea română. În continuare delegaţia Adunării române de la Sibiu, condusă de Andrei Şaguna, a prezentat Curţii Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, care cerea constituirea naţiunii române într-un stat unitar în cadrul monarhiei habsburgice, reprezentare naţională proporţională în parlamentul imperial, administraţie în limba română. Ca răspuns la 20 febr./4 mart. 1849, noul împărat, publică o nouă Constituţie, Constituţia din 4 martie, prin care se restabilea autonomia Transilvaniei şi recunoştea existenţa naţională a românilor.
În ciuda acestor succese diplomatice şi politice, în vara anului 1849, trupele imperiale au început ofensiva în Transilvania, împotriva revoluţiei. Totodată au pătruns şi trupe ruseşti, chemate în ajutor de împăratul austriac. Toate acestea au determinat guvernul revoluţionar maghiar să accepte tratative cu românii. Meritul tratativelor revine lui N. Bălcescu şi Cezar Bolliac, care au depus mari eforturi pe lângă Kossuth. Un pact se va semna la Seghedin la 2/14 iul. 1849, numit proiect de pacificare. Proiectul, în 18 puncte, consemna o stare deja existentă în Transilvania: dreptul românilor de a-şi folosi limba în administraţie, independenţa Bisericii ortodoxe, prezenţa românilor în administraţia de stat. De asemenea, N. Bălcescu a obţinut neutralitatea lui Avram Iancu în luptele din Transilvania. La 16/28 iul. 1849, noua lege a naţionalităţilor a acordat unele drepturi politice românilor. Era însă prea târziu pentru revoluţie. Armata maghiară revoluţionară sub comanda gen. Bem a fost înfrântă la Albeşti, lângă Sighişoara de trupele ţariste ale gen. Luders. La 29 iul./10 aug. 1849 acesta a fost din nou înfrânt la sud de Timişoara, iar la 1/13 aug. 1849, după o ultimă încercare, la Şiria, armata maghiară condusă de gen. Gorgey Arthur a capitulat în faţa armatei ruse.
În nov. 1848, prinţul Felix de Schwarzenberg a devenit cancelar al Austriei. El a fost promotorul contrarevoluţiei, jucând un rol important în aducerea pe tron a noului împărat. Constituţia din 4 martie, cu toate că îi aparţinea, a fost suprimată printr-o patentă la 31 dec. 1849. După ce au zdrobit revoluţiile din Austria, Italia, Ungaria şi Transilvania, Schwarzenberg împreună cu ministrul de interne Alexander von Bach (care a dat numele său neoabsolutismului) au restaurat puterea monarhică a imperiului. După moartea lui Schwarzenberg, în 1852, Franz Joseph a dispus de puteri absolute. În Transilvania autoritatea supremă îi rămânea guverna-torului militar, cu sediul la Sibiu. Publicaţia Gazeta de Transilvania a fost suspendată, unii conducători români ai revoluţiei au fost închişi (Axente Sever). Episcopul Andrei Şaguna a fost admonestat, iar episcopul Ioan Lemeni a fost destituit.
sursa http://www.athenian-legacy.com/2010/03/revolutia-de-la-1848-in-transilvania/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu