luni, 14 iunie 2010

Iluminismul

Iluminismul este o mişcare ideologică şi culturală, antifeudală, desfăşurată în perioada pregătirii şi înfăptuirii revoluţiilor din sec. XVII-XIX în ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale Americii de Sud şi având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim). Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.

Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. "Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Acesta este termenul aplicat curentului de gândire din Europa şi America secolului al XVIII-lea. Evenimentele ştiinţifice şi intelectuale din secolul al XVII-lea – descoperirile lui Isaac Newton, raţionalismul lui René Descartes, scepticismul lui Pierre Bayle, panteismul lui Benedict de Spinoza şi empirismul lui Francis Bacon şi John Locke – au promovat credinţa în legile naturale şi în ordinea universală, precum şi încrederea în raţiunea fiinţei umane şi în abilităţile inovatoare ale acesteia care au reuşit să influenţeze întreaga societate a secolului al XVIII-lea.

Au existat multe şi diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei pot fi caracterizate drept pătrunzătoare şi dominante. O abordare raţională şi ştiinţifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii şi divergenţe pe tema adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic şi economic a promovat o viziune seculară asupra lumii şi o orientare generală către progres şi perfecţionare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat şi promulgat ideile noi pentru publicul larg. Aceşti "profeţi" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credinţă în raţiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura şi societatea, şi să acţioneze în baza acestora.

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios şi ştiinţific, dogmatismul, intoleranţa, cenzura, precum şi constrângerile economice şi sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat şi raţional al progresului. Raţionalismul extrem şi scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism; aceleaşi calităţi au avut un rol important în determinarea reacţiei de mai târziu a romantismului. Reacţionând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica îşi pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeaşi fervoare şi implicare precum în evul mediu şi la începutul modernităţii. Conceptele filosofice din Franţa mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creştinătăţii, pe care au denumit-o deism.

Inspirându-se din descrierea newtoniană a universului ca fiind un imens ceas construit şi pus în mişcare de către Creator, deiştii au promovat ideea conform căreia totul – mişcarea fizică, fiziologia fiinţei umane, politica, societatea, economia – îşi are propriul set de principii raţionale stabilite de Dumnezeu, care ar putea fi înţelese de către fiinţele umane exclusiv prin intermediul raţiunii. Acest lucru însemna că lucrurile din lumea umană şi din lumea fizică pot fi înţelese fără a aduce religia, misticismul sau divinitatea în ecuaţie. Deiştii nu erau atei; pur şi simplu, afirmau că tot ceea ce se referea la universul fizic şi la cel uman poate fi înţeles independent de aspectele sau explicaţiile de ordin religios. Pentru un cadru istoric corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relaţia dintre autoritatea politică şi religioasă şi clasa superioară, trebuie să menţionăm că, în Franţa, Voltaire şi aliaţii săi s-au străduit să impună valorile libertăţii şi toleranţei într-o cultură în care fortăreţele gemene ale monarhiei şi Bisericii constituiau opusul a tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire şi-a dedicat o mare parte din timp atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creştine: inspiraţia din Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioşilor. Kant a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce ţin de religie, întrucât conducătorii săi, aşa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul gardianului cu privire la arte şi ştiinţe şi, întrucât incompetenţa de ordin religios nu este numai cea mai dăunătoare, ci şi cea mai degradantă din toate".

"Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesenţa spiritului Iluminismului, sau al Epocii Raţiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mişcarea a dobândit un caracter internaţional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franţa: baronul de Montesquieu, Voltaire şi contele de Buffon, baronul Turgot şi alţi fiziocraţi, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influenţă foarte mare asupra romantismului.

În Anglia, cafenelele şi presa în curs de înflorire au stimulat critica politică şi socială, precum comentariile urbane ale lui Joseph Addison şi Sir Richard Steele. Jonathan Swift şi Alexander Pope au fost satirişti conservatori cu o mare influenţă. Teoriile lansate de Locke cu privire la învăţarea prin percepţia senzorială au fost dezvoltate în continuare de către David Hume.

În Germania, universităţile au devenit centre ale Iluminismului (Aufklärung). G. E. Lessing a lansat o religie naturală a moralităţii, iar Johann Herder a elaborat o filosofie a naţionalismului cultural care se baza pe înrudirea culturală, de sânge şi de limbă. Importanţa primordială a individului, decurgând din incapacitatea omului de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor unei alte persoane, a format baza eticii lui Immanuel Kant. Printre reprezentanţii italieni ai epocii, se numără Cesare Beccaria şi Giambattista Vico. Ţarul Petru I al Rusiei a anticipat curentul, iar împăratul Iosif al II-lea a fost prototipul despotului iluminat. Alţii de acest gen au fost Frederic al II-lea al Prusiei, Ecaterina a II-a a Rusiei şi Carol al III-lea al Spaniei. Promotorii Iluminismului au fost adesea consideraţi răspunzători de Revoluţia franceză. Cu siguranţă, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră de demarcaţie pentru apariţia lumii moderne.

Curent ideologic şi cultural: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale;

Teme şi motive: «monarhul luminat», «contractul social», emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic (povestire, nuvelă, roman), dramatic (tragedie, comedie);

Opere reprezentative:


sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Iluminism


Scoala Ardeleana

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism.

Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.

Şcoala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, ci şi la a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş.

Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu

Originile mişcării:

Apărută la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437 după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni, ungurii sașii şi secuii semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzînd schimbarea imediată şi radicală a orînduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectînd o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Etapele Şcolii Ardelene:

• Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

• Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît şi istoric, dezvoltarea învăţămîntului românesc;

• Etapa pronunţat iluministă (avînd ca moment de vîrf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare à românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).

Trăsăturile mişcării

• Caracterul politic: în 1971, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei naţiuni. În ciuda tonului paşnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;

• Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic şi politic pentru a iniţia o mişcare revoluţionară, burghezia română se concentrează într-o mişcare de emancipare naţională pe plan cultural. Se înfiinţează numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe Şincai înfiinţează 300 de şcoli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare largi;

• Caracterul erudit: cărturarii iluminişti au depus eforturi pentru trezirea conştiinţei naţionale în următoarele domenii:

Istoria: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculînd teoria exterminării dacilor:

  1. Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor– cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;
  2. Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri– dovedeşte mai mult spirit critic şi o informaţie mai bogată, opera fiind plină de rîvnă în susţinerea adevărului; -Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia– caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decît o cronică, dar fără talent literar.

Lingvistica: au susţinut ideea originii pur latine à limbii noastre, cerînd scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică:

  1. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae– face o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti;
  2. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv (Lexicon/ roma’nescu, la’tinescu, ungurescu – nemţescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini;
  3. Petru Maior, la sfîrşitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertaţie pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română provine din latina populară.

Literatura: Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.

Cartea „Floarea Adevărului“

În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită şi tipărită de Şcoala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat « Floarea adevărului », carte din care se păstrează un singur exemplar, şi acela în străinătate. Ea este opera colectivă a „cuvioşilor ieromonaşi” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea raţională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minţi ale acelei epoci. Contrar tuturor disputelor care afectau lumea românească în legătură cu Uniatismul, cartea este străbătută de un ton calm şi tolerant, care vrea să convingă, nu să învingă. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, a fixat pentru totdeauna tonul moderat, erudit şi civilizat în care românii uniţi cu Roma şi-au apărat şi îşi apără confesiunea în faţa nu puţinilor detractori. « Floarea Adevărului“ (1750) a apărut şi în versiune latină: „Flosculus Veritatis“ (1753) şi „Doctrina Christiana“ (1757).


sursa http://www.scoalaardeleana.ro/index.php?id=4

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae

Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (din latină, însemnând Petiţia Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.

Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită şi argumentată a primului, a fost înaintat Curţii din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiţia era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae.

Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanţelor laicilor şi clericilor români: „ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ (reintegrarea românilor ca naţiune de drept în Transilvania)„naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)„clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)„la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (reprezentare proporţională în dietă şi funcţionărime) Textul Supplex-ului se refera transparent la Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului a Franţei şi include şi unele motive istorice, precum şi statistici despre români (care formau aprox. 55% din populaţia Transilvanie
.

Petiţia a fost respinsă, astfel încât statutul românilor a rămas neschimbat.

sursa http://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum

Revolutia de la 1848 - in Transilvania

Spre deosebire de Ţara Românească, unde a funcţionat modelul occidental, în Transilvania nu au existat societăţi secrete, care să pregătească spiritul public pentru revoluţie. Elita românească din Transilvania a fost puternic marcată de reformismul luminat, mai ales de iosefinism, cu toate prelungirile sale ulterioare, ceea ce a conferit militantismului politic românesc o notă aparte de legalism, dinasticism, de caracter petiţionar. Societatea românească din această provincie nu a fost educată pentru revoluţie, elita politică nu a avut o idee clară, un scenariu elaborat, fiind lipsită de experienţă şi de o tradiţie de viaţă politică organizată. Astfel, lipseau clasa politică şi instituţiile româneşti, românii fiind excluşi, prin constituţia medievală, în afara sistemului politic din Transilvania şi Ungaria.

Din punct de vedere politic şi administrativ, blocul etnic românesc era divizat. Românii din Banat şi din comitatele de vest, aparţineau Ungariei şi beneficiau de un statut politic şi confesional diferit de cel al românilor din Principatul Transilvaniei. Din punct de vedere bisericesc, românii ortodocşi se aflau sub jurisdicţia Mitropoliei sârbeşti de la Karlowitz, iar românii greco-catolici se aflau sub jurisdicţia arhiepiscopului primat al Ungariei. În plan ideologic generaţia paşoptistă a fuzionat într-o concepţie organică şi pragmatică, liberalismul şi naţionalismul, legitimând dreptul de existenţă politică al naţiunii române în numele ideilor democratice, triumfătoare în Europa.