Scoala Ardeleana

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism.

Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.

Şcoala Ardeleană a contribuit nu numai la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, ci şi la a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia Supplex Libellus Valachorum (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania.

O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş.

Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu

Originile mişcării:

Apărută la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437 după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni, ungurii sașii şi secuii semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzînd schimbarea imediată şi radicală a orînduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectînd o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Etapele Şcolii Ardelene:

• Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

• Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît şi istoric, dezvoltarea învăţămîntului românesc;

• Etapa pronunţat iluministă (avînd ca moment de vîrf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare à românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).

Trăsăturile mişcării

• Caracterul politic: în 1971, burghezia română în formare trimite la Viena noului împărat Leopold al II-lea, memoriul intitulat Supplex Libellus Valachorum, în care cer, pe un ton moderat, drepturi egale cu ale celor trei naţiuni. În ciuda tonului paşnic al revendicărilor, Dieta transilvană, căreia îi este trimis memoriul de la Viena, îl respinge categoric;

• Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic şi politic pentru a iniţia o mişcare revoluţionară, burghezia română se concentrează într-o mişcare de emancipare naţională pe plan cultural. Se înfiinţează numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe Şincai înfiinţează 300 de şcoli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare largi;

• Caracterul erudit: cărturarii iluminişti au depus eforturi pentru trezirea conştiinţei naţionale în următoarele domenii:

Istoria: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculînd teoria exterminării dacilor:

1. Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor– cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;
2. Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri– dovedeşte mai mult spirit critic şi o informaţie mai bogată, opera fiind plină de rîvnă în susţinerea adevărului; -Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia– caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decît o cronică, dar fără talent literar.

Lingvistica: au susţinut ideea originii pur latine à limbii noastre, cerînd scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică:

1. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae– face o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti;
2. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv (Lexicon/ roma’nescu, la’tinescu, ungurescu – nemţescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini;
3. Petru Maior, la sfîrşitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertaţie pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română provine din latina populară.

Literatura: Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.

Cartea „Floarea Adevărului“

În anul 1750 a apărut la Blaj prima carte românească întocmită şi tipărită de Şcoala Ardeleană. Este vorba de opusculul intitulat « Floarea adevărului », carte din care se păstrează un singur exemplar, şi acela în străinătate. Ea este opera colectivă a „cuvioşilor ieromonaşi” de la Blaj, respectiv a tuturor călugărilor greco-catolici, în frunte cu călugărul-episcop Petru Pavel Aron. Cartea este o explicare foarte doctă a celor patru puncte dogmatice sub care s-au unit românii cu Roma la 1700, implicând justificarea raţională a evenimentului. Ca mod de exprimare, cartea este un mesager timpuriu al ecumenismului panromânesc, postulat de cele mai luminate minţi ale acelei epoci. Contrar tuturor disputelor care afectau lumea românească în legătură cu Uniatismul, cartea este străbătută de un ton calm şi tolerant, care vrea să convingă, nu să învingă. Aparent modesta tipăritură, reeditată de episcopul Ioan Bob la 1813, a fixat pentru totdeauna tonul moderat, erudit şi civilizat în care românii uniţi cu Roma şi-au apărat şi îşi apără confesiunea în faţa nu puţinilor detractori. « Floarea Adevărului“ (1750) a apărut şi în versiune latină: „Flosculus Veritatis“ (1753) şi „Doctrina Christiana“ (1757).

sursa http://www.scoalaardeleana.ro/index.php?id=4